From the heart of Constantin Gavril:
Am ajuns la locul unde se construia biserica şi trebuia să turnăm beton în trei dintre stâlpii, care urmau să susţină plafonul. Era mult de lucru şi m-am uitat în jur la cei care aveau să ne ajute. Erau copii, femei şi caţiva bătrâni. Dar betonul? S-a comandat o pompă pentru beton? Waw!!! Am uitat unde eram…Eram în Haiti. A apărut un tînar de vreo douăzeci şi cinci de ani, încălţat cu cizme de cauciuc.
A intrat într-un loc special amenajat, unde, alţi trei tineri au început să arunce balastul cu lopeţile înspre el. Singur, doar cu o lopată în mână, a început să calce betonul în picioare. Pentru mine nu reprezenta altceva decât o “betonieră vie.” Între timp s-a format un şir indian de femei şi copii care dădeau găleţile cu beton din mână în mână, până ajungeau în cofragul stâlpului.
O zi grea, o muncă unde şi maşinile ar fi avut nevoie de odihnă. Am văzut copii, fete şi băieţi care lucrau cu mâinile goale, motiv pentru care unii dintre ei au făcut răni. Cei mai mulţi dintre ei lucrau să ajute doar, pentru că ştiau că vor primi o masă caldă la prânz pentru munca prestată.
“Betoniera vie” lucra, iar uneori începea să cânte. Cred că era sursa lui de putere. El era diaconul bisericii locale. Până şi o betonieră adevărată ar fi scârtâit a oboseală, dar el a frământat la beton toată ziua, îmbinînd bucuria sufletească cu plăcerea de a lucra pentru Domnul.
Seara ne-am hotărât să-i facem o vizită acolo unde trăia el. Unde? Într-o pădure.
Mergeam prin pădure, pe o cărare pe care nu puteau merge două persoane una lângă alta.
Era deja noaptea. Din întuneric se auzea doar ciripitul păsărilor neobosite, care ar fi vrut să salute prezenţa noastră în zonă ,ca un semn de bun venit.
Eram obosiţi ;credeam că nu mai ajungem. După patruzeci de minute de mers am ajuns în inima pădurii, unde pe ici colo se mai auzea căte un glas de om şi se zărea câte o lumină palidă dată de o baterie slabă a unei lanterne învechite. Am ajuns în faţa casei lui ,unde, o motoretă cu farul aprins era sursa de lumină care ne ajuta să ne vedem uni pe alţii.
Casa era mai degrabă o magazie unde un bun gospodar şi-ar fi pus uneltele agricole în câmp sau în curtea din spatele casei. Casa avea un acoperiş slab ,pe care un vânt moderat , l-ar fi putut face zburător. Peretele exterior de deasupra întrării era construit din cuti de carton desfăcute. Am intrat în casă şi n-a trebuit să deschid uşa dintre cele două cămăruţe, pentru că nu exista. Parchetul era din pământ natural, bine bătătorit, rece si proaspăt. Mobila? Era în pădure. În casă avea un pat, iar pe unul din colţuri câteva haine împăturite frumos. Câteva vase puse unele peste altele vroiau să arate că acolo era bucătăria, iar două pungi de orez reprezentau singurele lor provizii de hrană.
În cîteva minute au venit tata, mama, fraţii şi surorile lui. Au început să cânte atât cât să stârnească invidia unora care s-au pregătit în şcoli de muzică. Mama cânta aşa de frumos că ar fi avut loc ca şi solistă in corul unei opere. Au cântat cu noi în engleză, iar noi am cântat cu ei în creolă. Era superb. N-am putut crede că cei săraci, flămânzi şi obosiţi se pot bucura cu atâta intensitate. Erau cu mâinile ridicate şi cântau cu poftă din toată inima. Cântau şi erau plini de bucurie. Citeai pe faţa lor bucurie, libertate şi sperantă.
Era bucuria mântuirii,care venea din inima lor plină şi curată; era libertatea ca în mijlocul creaţiei să-şi adore CREATORUL, care i-a eliberat din lanţurile robiei păcătoase; era speranta că au un viitor fericit într-o altă lume, dincolo de stele; era speranţa că mâine va răsări soarele din nou ,doar soarele ,că viaţa lor în fiecare zi e la fel. Cel care călcase toată ziua betonul în picioare,”betoniera vie” a explodat plin de bucurie:
– Sunt fericit că sunteţi aici!
– FERICIT???? După o zi de muncă grea, flămând, cu o casă la fel de arătoasă ca o baracă de lemne, cu doi copii la care nu ştie când le-a cumpărat ultimul cadou, şi nici când s-au săturat ultima dată?
Atunci am explodat şi eu, dar în plâns. Am aflat unde şi de unde vine bucuria, libertatea şi speranţa unor oameni săraci, flămânzi şi obosiţi. De atunci am început să fiu mai atent când arunc bucata de pâine învechită, să mă scol de la masă puţin mai sătul şi să cheltuiesc mai atent orice resursă, pentrucă puţinul meu ar putea sătura un flămând. Am învăţat asta şi datorită lui :”betoniera vie.”
